Se vorbeşte foarte mult despre proiectul de exploatare a aurului şi a celorlalte bogăţii de la Roşia Montană. Desigur că cititorii cunosc subiectul, ştiu că este unul controversat, cu mulţi susţinători şi cu mulţi contestatari, poate că şi-au făcut şi o părere despre această situaţie. Vom încerca în rândurile următoare să prezentăm o opinie proprie, fără a susţine şi fără a respinge celelate poziţii exprimate oficial sau neoficial.

Moţii au o vorbă devenită cântec şi leit-motiv al vieţii din Ţara de Piatră, cum a denumit Geo Bogza Apusenii: „Munţii noştri aur poartă, noi cerşim din poartă-n poartă”.

Pornim de la premisa că în adâncul pământului sunt bogăţii minerale pe care trebuie să le scoatem la lumină, să le prelucrăm şi să ne bucurăm de ele pentru binele poporului şi pentru dezvotarea ţării. Desigur că acest lucru va afecta, într-o măsură mai mare sau mai mică, mediul înconjurător. Nu ne putem însă cantona într-o stare idilică, de spaţiu natural neatins, pur şi nepoluat. Trăim în secolul XXI şi dezvotarea industrială nu poate fi oprită. Aşadar, trebuie să ne asumăm şi dezavantajele civilizaţiei, dintre care poluarea este poate cel mai vizibil. Problema se pune dacă tehnologiile de exploataţie de la Roşia Montană sunt de ultimă generaţie, cu impact redus asupra mediului, sau sunt clasice, pe bază de cianuri, care poluează masiv şi au consecinţe incalculabile asupra mediului natural, atât din zona de exploatare cât şi pe o rază mult mai mare, chiar transfrontalieră.

A doua premisă este următoarea: cine să exploateze acele zăcăminte, care sunt bunuri naţionale?  Poate statul român să susţină o lucrare de mare anvergură, cu costuri iniţiale enorme, dar care aduce în timp câştiguri mari exclusiv în favoarea poporului român, proprietarul bogăţiilor solului şi subsolului? Dacă nu poate, atunci exploataţia va fi concesionată unui partener străin care va plăti o redevenţă (parte din profit) mulţumitoare pentru ambele părţi.

Se pare că statul român nu şi-a asumat responsabilitatea exploatării zăcămintelor de la Roşia Montană şi a concesionat această investiţie unor investitori canadieni, care au înfiinţat în acest scop societatea Roşia Montana Gold Corporation (RMGC). Între Guvernul României şi RMGC s-a semnat un contract de concesiune a exploatării zăcămintelor aurifere de la Roşia Montană încă din 1998 şi partea canadiană a cheltuit până acum circa 70 de milioane de dolari pentru diverse activităţi ce vizează obţinerea acordurilor de tot felul, organizarea de şantier, prospecţiuni geologice şi arheologice, reclamă şi publicitate, ş.a.m.d.. În aceste demersuri au fost angrenaţi (şi plătiţi) sute de oameni din tot spectrul profesional, de la cercetători şi manageri până la constructori şi femei de serviciu. După mai bine de 10 ani de aşteptare şi de investiţii, concesionarul străin vrea să înceapă exploatarea zăcământului şi să aibă profit. De asemenea, potenţialii angajaţi (estimaţi a fi de ordinul miilor) în majoritatea lor localnici, aşteaptă şi ei un loc de muncă sigur, bine plătit, care să-i salveze din sărăcia lucie în care se zbat.

A treia premisă este cea prezentată de ecologişti. Exploatarea care se prevede la Roşia Montană va folosi cianuri pentru extragerea aurului din minereu. Această tehnologie este una foarte poluantă şi va distruge ireversibil mediul natural, în special solul şi apele, pe o arie vastă, care nu se va rezuma doar la zona Roşia Montana. Va fi infestat solul şi subsolul, pânza de apă freatică, iar pâraiele din zonă vor duce cianura în râurile mari (Arieş, Mureş, Crişuri) care la rândul lor vor infesta locurile pe unde curg, până la Dunăre şi mai departe, fiind ameninţate de cianuri şi ţările vecine cum sunt Ungaria, Serbia, Bulgaria, până la Marea Neagră. Fauna şi flora vor dispare, apa nu va mai putea fi folosită la nimic, deoarece culoarea roşiatică şi conţinutul ridicat de substanţe otrăvitoare o vor face improprie uzului de orice fel, peştii şi celelate vieţuitoare acvatice vor muri, ce mai, un dezastru ecologic apocaliptic.

Istoricii vin şi ei cu argumente împotriva proiectului de exploatare, spunând că în arealul propus pentru excavare sunt situri istorice extrem de valoroase, vechi de mai bine de două mii de ani, vestigii ale exploatării aurului de către daci şi romani. Prin noua exploataţie, aceste vestigii vor fi distruse şi eventualii turişti atraşi de acestea vor duce în lume vestea că românii, deşi au urme de cultură şi civilizaţie inestimabile, nu le pun în valoare, ba mai mult, le distrug cu bună ştiinţă pentru un câştig de moment.

La Lipova locuiesc câţiva cetăţeni originari din acea zonă a Munţilor Apuseni. Doamna Delia Hoară, născută şi crescută chiar în comuna Roşia Montană, a avut amabilitatea să ne spună: „Plaiurile Apusenilor sunt deosebit de frumoase, de pitoreşti şi de încărcate de istorie. Oricine cunoaşte acele locuri se îndrăgosteşte de ele şi revine cu plăcere. Însă posibilităţile economico-sociale de acolo  nu corespund cerinţelor secolului XXI. Nu există locuri de muncă, nu există drumuri moderne, nu există speranţă de viaţă la parametri de civilizaţie. Dacă specialiştii de la firma Gold asigură o securizare perfectă din punct de vedere ecologic a exploataţiei, atunci venirea lor nu poate decât să-i bucure pe localnici. Cât despre urmele istorice din vechime, se poate face un muzeu sau o mică amenajare arheologică cu vechile guri de mină, cu uneltele folosite în trecut, unde turiştii să-şi facă o idee despre minele de aur ale dacilor şi romanilor. Eu sunt pentru exploatarea aurului la Roşia Montană, cu luarea unor măsuri care să nu permită cianurilor să polueze mediul”.

Pentru noi, lipovanii, proiectul Roşia Montana Gold Corporation ar putea duce la o poluare masivă a Mureşului, cu tot ce înseamnă acest lucru pentru marele râu din vestul ţării şi pentru aşezările omeneşti de pe malurile lui.

Rămâne ca cei în măsură să hotărască să impună concesionarului condiţii favorabile poporului român: folosirea unor tehnologii curate, în consonanţă cu cerinţele europene în domeniu şi luarea unor măsuri de siguranţă împotriva accidentelor ecologice; stabilirea unor cote din profit cât mai avantajoase pentru statul român; siguranţa locului de muncă şi salarii convenabile pentru cât mai mulţi localnici; amenajarea infrastructurii din zonă la parametri moderni; elaborarea unei strategii post exploatare, pentru ca, după 10-15-20 de ani de extracţii, locurile să nu se transforme în cratere de nelocuit iar cetăţenii să poată avea o alternativă prin turism, silvicultură, păstorit sau alte activităţi neminiere.

Sunt doar câteva gânduri vis-á-vis de o iniţiativă cu lumini şi umbre, care poate să aducă mari foloase ţării noastre şi cetăţenilor ei, dar poate cauza şi un dezastru de ale cărui dimensiuni nu ne putem da seama acum.

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here