Se discută în ultimul timp tot mai mult despre fostul rege Mihai I al României. Ce a făcut, ce n-a făcut, dacă mai este cazul să fie onorat ca un rege, dacă prezenţa lui în spaţiul public mai are vreo influenţă asupra mentalului românilor sau asupra vieţii politice, dacă revendicarea (şi retrocedarea) proprietăţilor Coroanei este îndreptăţită, ş.a.m.d. Aceste aspecte fac obiectul unor lungi şi pătimaşe emisiuni la radio şi TV, ocupă mulţi quadraţi în mass media şi au impus reacţii (controversate!) chiar la vârful conducerii statului român.     

De două ori rege

Persoana şi viaţa lui Mihai de Hohenzolern-Sigmaringen este una de poveste. Născut la 25 octombrie 1921 dintr-un mariaj forţat, creşte practic fără tată până la 9 ani. La 20 iulie 1927, la vârsta de 6 ani, devine rege (sub locotenenţă domnească) printr-o situaţie fortuită: bunicul său, regele Ferdinand, moare, iar tatăl său, Carol, renunţase la tron în 1925, când îşi părăsise ţara şi soţia cu copil mic pentru o aventură sentimentală cu Elena Lupescu. Este detronat însă de Carol când acesta revine în ţară şi îi convinge pe ţărăniştii aflaţi la guvernare să-l accepte ca rege (8 iunie 1930). Ca să dea o aparenţă de continuitate şi legitimitate în domnie, tatăl său, acum regele Carol al II-lea, îl poartă pe la toate ceremoniile oficiale ale statului român, dându-i titlul caraghios de “Mare Voievod de Alba Iulia”. Odată cu abdicarea regelui Carol al II-lea, la 6 septembrie 1940 Mihai este reîncoronat rege al României la vârsta de 19 ani neîmpliniţi. Nu are însă niciun fel de putere în stat, conducător autoritar fiind generalul Ion Antonescu. Nu este consultat în niciun fel în treburile ţării de către viitorul mareşal, actele ce trebuiau  semnate de rege fiindu-i puse în faţă fără nicio explicaţie. Nu a avut nici-un rol în luarea marilor decizii ale perioadei 1940-1944: declanşarea războiului pentru eliberarea Basarabiei, continuarea luptelor dincolo de Nistru, politica faţă de evrei şi ţigani, etc.

Erou al Naţiunilor Unite

Un moment controversat a fost actul de la 23 august 1944, când a ordonat arestarea lui Ion Antonescu şi întoarcerea armelor contra Germaniei. Mulţi istorici regalişti îl consideră a fi un act de mare curaj şi luciditate politico-strategică din partea tânărului rege. Alţii, mai obiectivi şi mai realişti, spun că România nu mai avea nicio şansă în faţa ofensivei sovietice şi că regele a fost obligat de împrejurări şi de apropiaţii săi să coopereze cu forţele anti Antonescu, printre care erau impuşi de sovietici şi comuniştii. Cert este că Mihai I a fost de acord cu înlăturarea mareşalului şi a citit la radio celebrul Mesaj către ţară din seara de 23 august 1944 prin care românii erau înştiinţaţi că a încetat războiul contra URSS. Pentru acest gest şi pentru continuarea războiului contra Germaniei până la victoria finală de la 9 mai 1945, regele Mihai a primit decoraţii ale Naţiunilor Unite, inclusiv ordinul sovietic Pobeda (Victoria) şi şi-a putut păstra tronul timp de mai bine de trei ani, în condiţiile în care România devenea tot mai mult un stat comunist.

Victimă a lui Stalin

Nici în această perioadă (1944-1947) Mihai nu avea un rol de decizie în stat, acest rol avându-l guvernele controlate de sovietici. Sub influenţa partidelor tradiţionale şi sperând să sensibilizeze puterile occidentale faţă de drama României, regele a făcut unele gesturi de opunere la sovietizarea ţării, cel mai cunoscut fiind “greva regală”, când a refuzat să contrasemneze documentele emise de guvernul comunist condus de dr. Petru Groza. Acest fapt, ca şi presiunea tot mai mare a lui Stalin, i-a determinat pe comuniştii români să-l forţeze să demisioneze la 30 decembrie 1947. Aici discuţia comportă două aspecte: regaliştii spun că s-au făcut ameninţări la adresa lui şi a fost şantajat cu executarea a 1000 de tineri susţinători ai monarhiei, arestaţi de comunişti; republicanii spun că regele şi-a negociat abdicarea, primind în schimb dreptul de a lua cu el în străinătate o parte însemnată din avere, inclusiv o colecţie foarte valoroasă de tablouri. Unele surse spun că regele Mihai a fost din nou victima unei manipulări, deoarece iniţial voia să rămână în Occident cu ocazia participării la nunta reginei Victoria a Marii Britanii, verişoara lui, în noiembrie 1947, însă camarila şi rudele l-au convins să revină în ţară, unde la scurt timp a fost obligat să abdice

Exilul

După abdicare, fostul (de-acum) rege Mihai a trăit în Occident (Italia, Anglia, Elveţia) ca simplu rezident. S-a căsătorit cu Ana de Bourbon-Parma cu care are cinci fete. A iniţiat mai multe societăţi comerciale, însă cât o fi avut resurse din averea cu care i-au permis comuniştii să plece din România, cât o fi avut alte surse de trai, nimeni nu ştie. De remarcat că, în general, s-a abţinut să facă declaraţii ostile la adresa României şi a conducerii sale comuniste, nu a colaborat cu dizidenţii români, nici cu posturile de radio anticomuniste. Dealtfel, până la evenimentele din decembrie 1989 nu prea s-a mai auzit de fostul rege Mihai al României.

Revenirea în ţară şi în prim-planul vieţii publice

După căderea lui Ceauşescu s-a adresat românilor prin intermediul mass-media, arătându-şi bucuria că poporul român s-a eliberat de dictatură şi şi-a regăsit demnitatea. A vrut să revină în ţară, dar preşedintele Ion Iliescu nu i-a permis, temându-se de impactul pe care amintirea lui l-ar putea avea asupra oamenilor, aducând un plus de simpatie spre partidele istorice. În 1992 face o vizită particulară în Moldova pentru sărbătoarea de Paşti, fiind întâmpinat cu deosebită simpatie de populaţie.

În 1997, când la putere a venit Convenţia Democratică în frunte cu PNŢ-CD, regelui Mihai i s-a redat titlul onorific şi cetăţenia română. Fiind înaintat în vârstă, prerogativele Casei Regale le trece asupra fiicei sale Margareta, care, alături de soţul ei Radu Duda, se implică în tot felul de acţiuni civice şi de binefacere. În anii care au urmat, regele Mihai şi Casa Regală a României au devenit un factor important în susţinerea aderării României la NATO şi la Uniunea Europeană, făcând un lobby susţinut şi eficient în favoarea statului român.

O situaţie controversată o reprezintă cererile de retrocedare a bunurilor presupuse a fi fost proprietatea familiei regale. Dintre acestea, Casa Regală a primit Palatul Elisabeta din Bucureşti, Palatul Regal de la Săvârşin şi contravaloarea Castelului Peleş de la Sinaia, pe rol mai fiind şi alte proprietăţi. Acest fapt îi induce oricărui om de bună credinţă ideea că bunăvoinţa Casei Regale faţă de statul român nu ar fi cu totul dezinteresată. Se pare că şi în acest proces de revendicare a averii regale, regele Mihai este împins şi manipulat, ca tot timpul în viaţa sa, de cei din jurul său, care, cu sau fără voia lui, îl folosesc pentru a-şi atinge interesele.

Chiar dacă nu mai reprezintă la ora actuală o alternativă politică viabilă pentru România, regele Mihai rămâne pentru români un simbol al unor vremuri grele, dar frumoase din istoria noastră naţională. Merită a fi cinstit şi onorat ca un fost şef de stat, ca un luptător împotriva a două regimuri funeste (comunismul şi nazismul) dar şi ca un om care şi-a iubit enorm ţara şi şi-a călcat pe suflet de mai multe ori pentru ca ţara să scape din necaz.

Din acest colţ de pagină, urăm fostului suveran al României „La mulţi ani” şi multă sănătate cu ocazia împlinirii vârstei de 90 de ani!

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here